moarpte

O casa a cărei soartă nu prevedea decât desfacerea temeliilor, geamurile-s sparte si lasă să patrundă înspre strada un vid şi-un întuneric umblând bezmetice să se lipească , precum napalmul, de orice creatură vie, de orice răsuflare caldă, sfâşiate de ritmul străzii, de câte o boare de vânt.
Praful caldarâmului de dedesubt zace ruşinat de solemnul faţadei, fără a ghici însă ce-i în spatele ei: putregai, sete de sfârşit şi bucăţi din acoperişul căzut in dizgraţia atâtor ciclice furtuni.
O întrebare îşi lasă însă amprenta peste cicatricile stângaci acoperite cu mortar ale zidurilor aplecate : ce rămâne după ce nu mai rămâne nimic?
Întrebarea dă târcoale fărâmelor de tencuială, tocurilor umflate de ploaie, podelelor mâncate de carii şi mucegai şi gardului de zece uluci.
Poarta zace într-o rână, invitând "ceva"-ul înăuntru, lăsând nimicul şi setea de moarte să se scurgă nestăvilit către ultimele bastioane ale unei lumi mai vii.
Dincolo de nimic şi vid, încleştate împreună de teama morţii, dincolo de întuneric şi linişte bolnăvicioasă, dincolo de degradarea pricinuită de uitare şi timp, dincolo de sfârşit stă cerul, complice neputincios dar nevinovat.